Termenul de constituție provine din limba franceză, constitution, care la rândul său are rădăcinile în latinescul constitutio, adică lege. Constituţia este o creaţie a epocii moderne, prima fiind a statului San Marino. Scrisă în 1600, are la bază Statuti Comunali(Statutele orășenești) din 1300, aceasta fiind inspirată din Codex Justinianus (532). Cea mai lungă Constituție contemporană este cea a Indiei cu 444 de articole, 118 amendamente și 117.369 de cuvinte în traducerea englezească. SUA are cea mai scurtă Constituție cu 7 articole și 27 de amendamente.

În România, intrată într-un rapid proces de modernizare în secolul al XIX-lea, prima Constituţie a fost adoptată în anul 1866. Aceasta venea după alte reglementări cu caracter constituţional care au stat la baza organizării Pincipatelor Române: Regulamentele Organice (1831-1832), Convenţia de la Paris (1858) şi Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864).

Constituţia din 1866

Constituţia din 1866 a stat la baza organizării politico-statale a României moderne. Având drept model Constituţia belgiană, una din cele mai democratice din vremea respectivă, ea proclama principii de drept impuse de Revoluţia franceză: „drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului”, „suveranitatea naţională”, „separarea puterilor în stat”, „responsabilitatea miniştrilor” etc. Deşi la momentul adoptării Constituţiei România se afla sub suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a Marilor Puteri, Constituţia reprezenta un act de independenţă, nemenţionând dependenţa faţă de Imperiul Otoman.

Deşi nu este exprimat direct caracterul suveran al statului român el se regăseşte într-o serie de prevederi:
Art. 1. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România.
Art. 123. (…) nici o trupă străină nu va putea fi admisă în serviciul statului, nici ocupa teritoriul României, nici trece prin el, decât în puterea unei anumite legi.

Suveranitatea poporului este stipulată la articolul 31 care afirmă că „toate puterile statului emană de la naţiune” care o poate exercita „numai prin delegaţiune”, aplicând astfel principiul reprezentativităţii. În comparaţie cu regimul Convenţiei de la Paris, cel instaurat prin Constituţia din 1866 era mai democratic, însă conservatorii impuseseră diverse limitări mai ales cele privind drepturile electorale. Conform Constituţiei dreptul de a vota îl aveau numai cei care obţineau un anumit venit (vot censitar). Electoratul era împărţit în trei colegii pentru Senat şi patru pentru Adunarea Deputaţilor.

Censul pentru alegerea în Senat fiind foarte ridicat (un venit anual de 800 galbeni) a făcut ca această Cameră să fie dominată de moşieri. Pentru primele două colegii ale Adunării Deputaţilor se cerea un cens destul de ridicat fiind dominate tot de moşieri. Colegiul al treilea era al orăşenilor cu venituri mai mici (comercianţi, industriaşi etc.). În colegiul al patrulea erau cuprinşi „toţi cei care plătesc o dare către stat cât de mică”, fiind de fapt colegiul ţărănimii care, spre deosebire de primele trei colegii, îşi exprima voturile prin delegaţi. Erau şi unele categorii scutite de regula censului, deci puteau vota fără a face dovada unui anumit venit: cei aparţinând profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului. Ţărănimea care reprezenta 80% din populaţie, nu avea drept de vot direct, iar femeile erau lipsite de acest drept.

În anul 1884, în timpul guvernării liberale care reprezenta interesele burgheziei, are loc o modificare a Constituţiei, în sensul reducerii colegiilor electorale de la 3 la 2 pentru Senat şi de la 4 la 3 pentru Adunarea Deputaţilor. Această modificare nu a dus la o creştere semnificativă a numărului alegătorilor.

Constituţia din anul 1923

Constituţia din 1923 a fost cel mai important act legislativ, care a stat la baza edificiului politic şi instituţional al României după Marea Unire. Transformările intervenite în societatea românească după unirea din 1918 au făcut imperios necesar adoptarea unei noi Constituţii. A fost un act fundamental cu un pronunţat caracter democratic.

Principiul suveranităţii naţionale este consfinţit în articolul 33 care prevedea că „puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în constituţiunea de faţă.” Legislaţia electorală introducea dreptul de vot pentru toţi cetăţenii. La articolul 64 se prevedea: „Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de cetăţenii români majori, prin vot universal, egal direct, obligatoriu şi secret.” Se exceptau de la dreptul de vot femeile, magistraţii şi militarii de carieră iar la articolul 6 se spunea că „(…) legi speciale, votate cu majoritatea de două treimi, vor determina condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor civile (…)”. Constituţia din anul 1923, prin prevederile sale, a fost un act fundamental cu un pronunţat caracter democratic care a stat la baza dezvoltării ţării în perioada interbelică.

Constituţia din anul 1938

Constituţia din 1938 a fost elaborată după ce regele Carol al II-lea a instaurat regimul monarhiei autoritare. Pentru a oficializa noul regim a fost elaborat un nou act fundamental, care a fost promulgat la 27 februarie 1938. Prin prevederile sale poziţia monarhului s-a întărit considerabil. Formal noua Constituţie menţinea principiul suveranităţii poporului. În articolul 29 se spunea: „Toate puterile statului emană de la naţiunea română (…)”. În realitate noua lege fundamentală a privilegiat puterea regală deoarece la articolul 30 îl proclama pe rege „capul statului”. Se aduceau importante modificări legislaţiei electorale. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor era ridicat la 30 de ani şi era numai pentru ştiutorii de carte. Pe de altă parte se acorda, prin noua Constituţie, pentru prima dată în România, dreptul de vot pentru femei nefiind însă eligibile. Prin toate aceste modificări scădea numărul alegătorilor de la 4,6 milioane în anul 1937, la 2 milioane în anul 1939.

După 23 august 1944 s-a revenit la Constituţia din 1923. Majoritatea forţelor politice interne au susţinut necesitatea revenirii ţării la cadrul democratic, dar înţelegerile secrete dintre marile puteri au decis soarta României. Ţara noastră a fost ocupată de Armata Roşie care a devenit garantul instaurării noului regim de inspiraţie sovietică. Puterea a fost preluată de comunişti iar la 30 decembrie 1947 monarhia a fost îndepărtată proclamându-se Republica Populară Română.