Cum s-a luptat Alexandru Ioan Cuza pentru recunoașterea Unirii din 1859


alexandru Ioan cuza

Actul de la 24 ianuarie 1859 consfințea pe plan intern Unirea Principatelor, însă acest fericit eveniment trebuia să fie recunoscut și acceptat la nivel internațional, acesta fiind scopul principal al politicii externe a lui Alexandu Ioan Cuza. Acest lucru urma să fie dificil deoarece prin Convenția de la Paris din 1856, cea care făcuse posibilă Unirea, Principatele erau puse sub „ocrotirea” Puterile Garante- Imperiul Otoman, Rusia, Prusia, Marea Britanie, Sardinia, Franța și Austria, astfel încât toate trebuiau convinse să accepte crearea noului stat românesc, lucru dificl de realizat din cauza intereselor divergente ale acestora.

De asemenea Cuza dorea eliminarea numeroaselor inconveniente de ordin practic în ceea ce privește administrarea țării. Existau două Adunări, două guverne plus o Comisie Centrală la Focșani comună pentru ambele Principate care își desfășura cu greutate activitatea de armonizare a celor două țări. În plus Cuza dorea extinderea dreptului de vot, știind că se bucură de simpatie în rândul clasei mijlocii. În sensul realizării reformelor administrative și electorale, în iunie 1860 domnitorul alăctuiește un memoriu în care își exprimă dorința înfăptuirii Unirii depline și a recunoașterii ei internaționale, sperând la întrunirea unei Conferințe care să satisfacă aceste deziderate. Trimte documentul lui Costache Negri, reprezentantul nostru la Constantinopol, pentru a-l face cunoscut Porții și ambasadorilor străini din capitala otomană. Agentul român nu dă însă curs instrucțiunii domnului, raportându-i pe 2 iulie că întrucât conjunctura generală nu este favorabilă: Turcia era preocupată de revoltele din Siria, Italia era ocupată cu propria unificare, iar între englezi și francezi existau tensiuni, nu va emite ambasadelor și Porții memoriul decât după un nou ordin. De asemenea reprezentanții Franței și Italiei recomandă domnului o vizită de confirmare a domniei la Constantinopol. Domnul ascultă sfaul diplomaților străini și face o vizită fructuoasă la Stambul unde este primit cu stimă de administrația turcă. Astfel, otomanii își dau acordul pentru începerea Conferinței Puterilor Garante pe 13 septembrie 1861.

De la prima ședință au apărut probleme: din cauza recentului război franco-sardo-austriac, reprezentantul Austriei se opune participării italienilor. La a doua, Ali Pașa propune o modificare a proiectului de statut al Principatelor în sensul posibilității de intervenție militară în cazul unor încălcări ale Convenției. Acest aspect era o modificare gravă a actelor anteriore și participanții la conferință cer instrucțiuni guvernelor lor. Pe de altă parte, Austria pretinde ca unirea să fie doar pe timpul domniei lui Cuza, ulterior Principatele urmând a se separa. Față de această ultimă pretenție extraordinară, Negri comunică lui Cuza pe 2 octombrie că ambasadorul Franței a primit dispoziția ca în cazul în care Austria menține pretenția ei, ”să rupă conferința”. Negri mai spune că în cazul în care conferința n-ar ajunge la o soluție, atunci unirea trebuia proclamată de Cuza. Sosind instrucțiunile cerute de reprezentanții Puterilor Garante, Negri poate anunța lui Cuza pe 15 octombrie că ambasadorii Franței, Marii Britanii și Austriei se opun modificării cerute de Poartă. După părerea lui vor mai avea loc încă două ședințe și se va hotrărî Unirea deplină.

Evaluarea se va dovedi însă optimistă. O amânare are loc din cauza ambasadorului Austriei. Negri repetă pe 22 octombrie că în cazul că nu se va ajunge la un rezultat, Cuza trebuia să proclame unirea deplină înainte de deschiderea Camerelor Principatelor din decembrie. În aceelași sens scria peste o săptămână de la Constantinipol și Dimitrie Bolintineanu. Ambasadorul turc la Paris afla la rându-i de la Arthur Baligot de Bayne, șeful cabinetului domnesc că dacă unirea deplină nu va fi hotărâtă până în decembrie, Camerele române o vor proclama în cursul acelei luni. Pe 4 noiembrie Negri telegrafia lui Cuza la Iași că a văzut firmanul Unirii în care atribuțiile Comisiei centrale sunt trecute asupra corpurilor legiuitoare, actul prevede însă un guvernator în Moldova și două consilii provinciale. Otomanii voiau să răstălmăcească problema învestiturii în sensul dorit de ei. În convenție se spunea: ”ca în trecut” cu referire la suzeranite, făcându-se aluzie la trecutul fanariot, când tornul era cerșit, cumpărat. Costache Negi a introdus cu succes până la urmă sintagma „ca în trecutul anterior fanarioților” când domnii pământului primeau investitura, acceptând suzeranitatea, dar nu cerșeau tronul lor legitim.

Față de cererile otomane, Negri a declarat la ambasada Franței că respingem firmanul care mai mult separă decât unește și că Unirea va fi proclamată de Cuza, în cazul în care Poarta vrea să impună un asemenea act. Din aceiași zi este și nota lui Negri către reprezentanții Franțeiși Italiei, în care se arată clauzele inacceptabile ale firmanului. Reacțiile din țară cu privire la firman au fost fierești. Cuza, răspunzând lui Negri, subliniză faptul că firmanul prevăzând unirea legislativă doar în timpul domniei sale, este de fapt un provizorat, nu asigură continuitatea și stabilitatea, ci dimpotivă, face posibile viitoare lupte pentru tron.

Resticțiile firmanului rănesc sentimentul național român și produc ”o impresie penibilă” și iritație. În aceste condiții Cuza își declină răspunderea în ce privește urmările firmanului, complicațiile interne ce se vor ivi și cere să se aducă la cunoștința Porții și a reprezentanților Puterilor garante aceste rezerve. O parte dintre miniștii guvernului muntean prezidat de Dimitrie Ghica încheie un proces-verbal în sensul de a-și da demisia dacă unirea nu va fi realizată până pe 3 decembrie.E adevărat că acest act avea și un dedesubt politic intern și e respins în ședința consiliului de minștri din 14 noiembrie. Totuși el constituie un simptom al stării de încordare pe care o provocau dezbaterile de la Constantinopol. Însuși președintele consiliului de miniștri muntean telegrafiază în aceeași zi domnului la Iași, exprimându-și credința că dacă Unirea deplină nu se va realiza pe cale diplomatică până la sesiunea Camerelor, el, Cuza, o va proclama.

Toate manifestările ferme ale domnului, ale lui Negri precum și sprijinul unor Puteri Garante au avut efect. Poarta renunța la clauza referitoare la guvernatorul Moldovei după cum renunțase deja la intervenția militară. Se păstreză totuși, la cererea Austriei, clauza privind recunoașterea Unirii doar pe timpul domniei lui Cuza. Unirea administrativă și legislativă era acum recunoscută de Puterile Garante. Firmanul având data 2 decembrie e predat lui Negri care pe 6 îl anunța pe Cuza că îl va trimite prin secretarul legației românești, Theodor Callimachi, cu primul vapor. La deschiderea Camerelor, pe 3 decembrie, fără să le aducă la cunoștință textul firmanului, Cuza arată în mesajul tronului că „Înalta Poartă precum și toate Puterile garante au aderat la Unirea Principatelor”. Expresia ”au aderat” arată că pentru Cuza, centrul de greutate cădea pe acțiunea românească. În același sens, constituind totodată și un răspuns la clauzele restrictive care mai figurau în firman, trebuie interpretată și a doua frază a lui Cuza din același mesaj: „Unirea va fi așa precum România o va simți și dori”. Cu alte cuvinte, poporul român va hotărî în ultimă instanță, felul în care se va traduce în faptă sau se va aplica Unirea deplină administrativă și legislativă.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici