În 1917, August von Mackensen, supranumit “generalul de fier” anunța că în câteva zile va sărbători la Iași zdrobirea armatelor române. Mitul invincibilității germane avea să fie spulberat însă de eroismul și priceperea Armatei Române.

Sfrâșitul lui 1916 adusese ocuparea a două treimi din teritoriul românesc de Puterile Centrale. Bucureștiul era stăpânit de inamici, guvernul se mutase la Iași iar forntul se stabilizase în sudul Moldovei. În vara lui 1917 Centralii au conceput un atac pentru a sparge linia. Într-o primă fază au încercat să dea o lovitură decisivă. Văzând că nu le reușește au început să pună presiune constantă pe tot aliniamentul pentru a găsi un punct slab și a-l fructifica. Nici cu cea de-a doua metodă nu au reușit. În aceste condiții Marele Cartier General Român a conceput proiectul unei ofensive. Pe 8/21 iulie 1917, înainte de începerea operațiunilor, Alexandru Averescu s-a adresat armatei: “Ostași! A sosit momentul mult așteptat de toată suflarea românească, de voi însă de cu bună seamă mai mult decât oricine. Să reluăm lupta pntru a răsturna zăgazul urâcios dincolo de care se aud gemetele părinților, fraților, copiilor noștri sub apăsarea vrășmașului hrăpăreț. Nu uitați că reluăm lupta pentru cea mai dreaptă și cea mai sfântă cauză, și anume pentru izgonirea cotropitorilor din căminul nostru.”

Ziua de 9/22 iulie a început cu un puternic baraj al artileriei române care pregătea declanșarea marii ofensive. Timp de două zile s-au făcut breșe în rețelele de sârmă ghimpată și să distrugă importante cazemate și depozite de muniții de la sud de Mărăști. Soldații ascultau “înfiorați de plăcere” acest eveniment.

În după-amiaza zilei de 10/23 iulie 1917 cu câteva ore înainte de începrea desfășurării marii ofensive, regele Ferdinand a trimis Armatei o telegramă. “Mult așteptata zi a sosit, când după luni de repaus și refacere, iarăși puteți arăta dușmanului vitejia strămoșească. Porniți la luptă cu brațul oțelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul de biruință, purtați drapelele înainte. Alungați dușmanul din pământul strămoșesc, fiți plini de vitejie, plini de toate virtuțile ostășeșeti.”

În zorii lui 11/24 iulie, la ora 03.50 s-a dezlănțuit ofensiva română cu un entuziasm indescriptibil. “Nu-i mai putea opri nimic. De mult așteptaseră ei ora asta. Făcuseră cel din urmă legământ cu inima lor și se duceau senini la jertfă. Veneau amenințători ca valurile neoprite.” (Mihail Sadoveanu).

În strategia ofensivei, primul obiectiv ce trebuia cucerit era dealul și localitatea Mărăști. Acolo inamicul amenajase rețele de sârmă ghimpată, 2 rânduri de tranșee iar casele de la marginea satului fuseseră întărite și special amenajate pentru a putea asigura o rezistență îndelungată. Configurația tereneului era propice defensivei, satul fiind pe o colină ce domina împrejurimile. Rolul decisiv l-a avut Regimentul 2 infanterie, care a declanșat un puternic atac și a reușit la 06.30 să cucerească dealul Mărăști. După numai 3 ore a fost luat și dealul Teiuș și astfel s-a pătruns în localitate. S-au dus lupte grele din casă în casă, dușmanul încercând să reziste cu orice preț. S-au dat multe lupte la baionetă. După prânz a fost cucerit tot satul, casele erau însă acum ruine. Românii au ocupat noi poziții strategice pe dealul Cotu-Roșca și dealul Vurți, în apropiere de comuna Câmpuri. S-a trecut la urmărirea inamicului retras pe platoul de la vest de Mărăști. Victoria de la Mărăști avea să fie preludiul marii victorii de la Mărășești.

Luptele în zona Mărășești au început la 24 iulie/6 august și au durat aproape 2 săptămâni. Atacul inamicului s-a produs în condițiile în care o parte impotantă a efectivelor ruse au fost trimise în Bucovina iar altele sub impactul revoluției au refuzat să lupte și s-au retras. În ciuda acestor dezavantaje Armata Română a reușit să triumfe. Bătălia de la Mărășești era decisivă pentru destinul României dar și al Antantei deoarece planurile lui Mackensen urmăreau zdrobirea armatelor româno-ruse, scoaterea noastră din război și deschiderea drumului spre Odessa. Se preconiza ocuparea Moldovei și a Ucrainei de sud pentru a asigura Germaniei mijloacele economice necesare continuării războiului. Mărășeștii au fost însă mormântul iluziilor germane. Marea bătălie a fost condusă de Eremia Grigorescu și Constantin Cristescu. Ziua de 19 august a fost cea mai grea, momentul decisiv. A căzut la datorie aproape întregul efectiv al companiei de mitraliere condusă de Grigore Ignat. Tot aici și-a găsit sfârșitul și Ecaterina teodoroiu, care se înrolase încă din timpul luptelor de pe Jiu.

O contribuție deosebită au avut-o și locuitorii din Țara Vrancei. Ei au mijlocit evadarea a sute și sute de prozonieri, soldați și ofițeri. I-au adăpostit, i-au aprovizionat cu alimente și i-au trecut clandestin liniile frontului pentru a fi reintegrați în Armata Română. Unii țărani au mijlocit culegerea și transmiterea de informații pentru Comandamentul Român privind poziția de luptă și dotarea cu armamant. Celebru a rămas un grup de săteni format din Vasile Chilian, Toma Cotea, Dumitru Pantazică și Ștefanache Săclăuș. Ei au organizat adăpostirea în Munții Buzăului și Vrancei a prizonierilor români evadații din lagăre. Cunoșteau ținutul reușind să câștige încrederea autorităților germane. Vasile Chilian a ales ca punct de traversare a frontului de către prizonierii români râul Vidra. Fără a ține seamă de primejdiile care le periclitau viața, spunea generalul Văitoianu, “prin oamenii aceștia… eram informat de de tot ceea ce se întâmpla dincolo de rețelele dușmane.” După ce facilitaseră trecerea a sute de soldați și ofițeri, difuzarea de informații orale, schițe, hărți, într-o zi, printr-o întâmplare nefericită grupul este descoperit de contra-spionajul german. Bărbații sunt condamnați la moarte și executați iar femeile trimise la muncă silnică. Autoritățile germane vor recunoaște că una din cauzele înfrângerii s-a datorat în parte și activității acestui grup.

Bătălia pentru Oituz a început la 26 iulie/8 august (la două zile după cea de la Mărăşeşti), cu un bombardament de câteva ore, urmat de atacul Corpului 8 armată, şocul fiind primit de diviziile 6 şi 7 române, obligate să se retragă. În zilele următoare inamicul a ocupat poziţii importante ca vârful Cireşoaia, dealurile Coşna (789 m) şi Ştibor. Deoarece se crease o situaţie periculoasă, Marele Cartier General a întărit Armata 2 cu Divizia 1 cavalerie, Regimentul 1 vânători, batalionul de vânători de munte şi brigada de grăniceri. Divizia 1 cavalerie a atacat dealul Ştibor, cucerind aliniamentul cota 629 (Poiana lui Boboc), iar Regimentul 1 vânători a angajat lupte violente în jurul Grozeştilor. La 31 iulie/13 august, un contraatac român a vizat recucerirea Coşnei, realizată cu succes, şi a vârfului Cireşoaia, eşuată. Apogeul Bătăliei de la Oituz a avut loc în zilele de 29 iulie/11 august – 31 iulie/13 august, când inamicul a făcut eforturi uriaşe pentru a depăşi concentrarea de trupe române. Animaţi de lozinca „Pe aici nu se trece!”, ostaşii români au rezistat cu eroism, zădărnicind planurile adversarilor. Până la 5/18 august, luptele au scăzut în intensitate, limitându-se la dueluri de artilerie şi la ciocniri ale patrulelor. La 6/19 august, grupul Gerock a reluat ofensiva, reuşind să reocupe Coşna, fără a înregistra însă alte succese. După 9/22 august s-a instaurat treptat acalmia, inamicul fiind epuizat de eforturile făcute.

După victoria finală dobândită de Armata Română, în celebrul articol “Ne învață Mărășeștii” Octavian Goga spunea” “Niciodată nu s-a arătat într-un mod mai evident energia poporului român și putința lui de a se adapta la toate formele de viață modernă ca în zilele acestea de complicat război, când armatele imperiului german se frâng în Siret. Mărășeștii strigă deci cu învățătura sângelui vărsat acolo, strigă în conștiința tuturor oamenilor care vor îndreptarea țării noastre…. Zilele de glorie ale acestui sat din Moldova trebuie să fie zile de pedagogie națională care vor îndruma viitorul. Ele pretind ca România de mâine să fie adusă de către conducătorii ei pe terenurile de viață obștească în aceleași condiții de biruință în care o jumătate de an muncă cinstită (prima parte a anului 1917 adică) a adus armata nostră de astăzi.”

Goga își încheia reflecțiile cu speranța că “oamenii politici ai țării, mari și mici factori răspunzători, vor învăța poate câte ceva din luminoasta spovedanie de la Mărășești și astfel în conduita lor se va resimți o interpretare nouă a valorilor morale și un nou fel de a vedea utilizarea energiilor noastre populare.”