Țara Românească a avut parte în secolul XIV de un șir întreg de domnitori care au lucrat pentru mărirea și întărirea ei. După Basarab I cel Mare, a urmat fiul său, Nicolae Alexandru care s-a dovedit un excelent diplomat dar și întemeietorul primei mitropolii a românilor.

Nu știm în ce an s-a născut Nicolae Alexandru. Se pare că a devenit asociat la domnie în preajma dispariției lui Carol Robert de Anjou(1342), când a fost desemnat să se ocupe îndeaproape de relațiile cu Ungaria. S-ar explica astfel de ce papa Celement al VI-lea îl amintește pe ”nobilul bărbat” Alexandru al lui Basarab (Alexandro Bassarati) în scrisoarea adresată lui Ludovic I (7 octombrie 1345). În 1343 se restabilesc relațiile cu Ungaria prin intermediul lui Nicolae Alexandru. Nu se știe cu exactitate dacă Nicolae Alexandru ar fi fost trimis în persoană la Ludovic I în 1343 sau 1344 pentru a pune bazele unei colaborări contra tătarilor. Cronicarul Ioan de Târnave afirmă că tânărul voievod s-a fi ”închinat” regelui, dar confundă de bună seamă evenimente petrecute ceva mai târziu, după urcarea sa pe tronul de la Argeș în 1352 la moartea lui Basarab I.

Rolul lui Nicolae Alexandru ca asociat la domnie este relativ limpede înfășișat de documente regale ce relatează evenimente desfășurate la puțin timp după 1345, deci chiar în timpul vieții lui Basarab I. Astfel poate fi invocată o diplomă regală din 1355, care prezintă restabilirea păcii între români și maghiari exact invers și anume că inițiativa a pornit de la regele Ludovic I, care prin solul său, episcopul Dimitrie al Oradei, numit în funcție 15 iulie 1345, și trimis de mai multe ori la Alexandru voievod, pentru a trata cu acesta pacea și înțelegerea. Rezultă că soliile episcopiului Dimitrie au avut loc după 1345, și nu după 1352, Ludovic I neașteptând șapte ani ca să lămurească raporturile cu Țara Românească, Basarab I și fiul său Nicolae Alexandru.

Politica Basarabilor nu convenea țarului Ștefan IV Dușan al Serbiei aflat în conflict cu Ludovic I. În 1349, când țarul acorda un privileagiu negustorilor raguzani, printr-o clauză se interzicea tranzitul de arme prin Ungrovlahia. Din 1352, după moartea lui Basarab I, Nicolae Alexandru i-a succedat la tron. Cea mai de seamă realizare a sa a fost întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei. Până în vremea sa, românii din stânga Dunării nu aveau un șef al bisericii recunoscut oficial de Patriarhia de la Constantinopol. În primăvara lui 1359, Iachint de Vicina (Isaccea) care fusese chemat de Nicolae Alexandru ”cu mult timp înainte”, este recunoscut drept mitropolit ”al toată Ungrovlahiei”.

Denumirea de Ungrovlahia, termen de origine bizantină, s-a întrebuințat nu numai în titulatura mitropolitului, dar și a domnului. Ea avea o accepțiune geografică, ”Valahia de lângă Ungaria”, iar nu una politică. Bizantinii au întrebuințat această denumire spre a deosebi Valahia din stânga Dunării de Vlahiile din Peninsula Balcanică. Întemeierea mitropoliei Țării Românești din 1359 nu s-a produs pe un teren gol în ceea ce privește structurile ecleziastice. Existau neîndoios numeroși preoți de sat și târguri ca și călugări ce par a nu fi fost străini de centre monastice din Peninsula Balcanică. Clerici și călugări din Țara Românească sunt amintiți în hotărârea sinodală din mai 1359 ca deja stabiliți în noua dioceză a lui Iachint, unii dintre ei venind probabil din Dobrogea alții fiind cu siguranță oameni ai locului, legați de vechi și statornice rânduieli culturale în Țara Românească. Nicolae Alexandru a fost cel dintâi voievod ctitor la Muntele Athos, el ajută ”nu cu puțin” mănăstirea Cutlumuz.

Căsătorit de două ori, a doua oară cu o catolică, doamna Clara, domnitorul a avut doi fii, Vladislav și Radu, viitori domni și trei fiice pe Ana, soția țarului bulgar Sracimir, Anca, soția țarului sârb Ștefan Uroș și pe Elisabeta, al cărei soț a fost Ladislau de Opplen, palatinul, adică cel mai înalt dregător din Ungaria. Din aceste legături de familie se poate vedea situația Basarabilor în sud-estul European și prestigiul statului întemeiat cu jumătate de secol în urmă. Nicolae Alexandru poate fi considerat primul domnitor-diplomat, care a știuut cum să aibă relații bune cu vecinii sau să pună pe picior de egalitate statul său și o mare putere a continentului, în speță Ungaria. Nicolae Alexandru a murit în anul 1364 și a fost îngropat la biserica din Câmpulung. Pe piatra lui de mormânt. cea mai veche de la domnitorii noștri, este următoarea inscripție în slavă: „În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele și singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, în anul 6873(1364)…Veșnica lui pomenire”.