Viața și isprăvile celui care a dat limbii române una dintre cele mai vechi expresii, des uzitată și azi, sunt atipice pentru majoritatea pșalelor care au servit generații întregi interesele Porții. De fapt, îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pașa Pazvante direct în cărțile de istorie turcești, el rămânând până astăzi singurul pașă care a îndrăznit să se revolte contra autorității de la Stambul și să creeze un “stat” independent, cu capitala la Vidin, relații diplomatice private și monedă proprie. Pazvante este o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingușitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învățat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambițios, misogin, răzbunător, el întruchipează perfect figura dusă până la extrem a unui slujbaș de rangul doi din Balcanii începutului de secol XIX.

În 1758, se năștea în vilayet-ul Bosniei, un copil a cărui faimă de mai târziu va străluci puțin dar intens în noianul de intrigi și taifasuri care zugrăvește perfect imaginea unui Imperiu Otoman a cărui stea începuse să apună. Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micul Osman, duce în spate o zestre genetică diversă și un caracter pestriț cum numai Balcanii puteau da naștere în acele vremuri. Există o sursă conform căreia Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuți la Islam din simplul motiv că astfel erau scutiți de taxele comerciale percepute de turci cetățenilor non-musulmani. Nu există alte izvoare care să confirme ipoteză originii românești. Se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akângii bosniaci ale orașului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivație a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului. Bunicul sau era născut în Bosnia din tata turc și mamă croată. Mamă sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunica fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari și turci.

După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta deprinde arta armelor, își însușește primele noțiuni de politică și se apucă de cămătărie. Cum pentru orice credincios musulman, cămătăria este o îndeletnicire strict interzisă de perceptele religioase, Osman se află pentru prima dată în viață în față pericolului de a sfârși în ștreang. Prins de autoritățile turce, are de ales între spânzurătoare și exil. În urma intervențiilor bunicului și datorită miței avansate de acesta judecătorilor, Osman scăpa de la moarte și fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunoștințe ale bunicului. Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiș, într-o barcă, apele Dunării și ajunge în Țara Românească. Aici, după multe peripeții, datorate caracterului său bătăios și câtorva scandaluri de escrocare a unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiați ai domnitorului fanariot, Nicolae Mavrogheni.

Aflat în element propriu printre demnitarii fanarioți care parazitau Țara Românească, este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge șef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din București, oferindu-și serviciile ca mercenar. Ajutat de insistență și ambiția nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani șef al gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibilă, simte o stranie atracție pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască și să se împrietenească cu renumitul poet revoluționar grec de origine aromână, Rigas Feraios. Atras de frumusețea domnițelor romance de la curte, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o așa numită jupaniță Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ținut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social.

Pofta de glorie și mărire a lui Pazvante nu mai putea fi ținută în frâu astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioți, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află și, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de Strada Lipscani. Este salvat de la moarte de intervenția lui Rigas Feraios, intervenție dublată de o sumă considerabilă de bani plătită în prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni. Pazvante trece înapoi Dunărea și organizează o bandă de turci și albanezi cu care începe să jefuiască sistematic Balcanii în lung și în laț. Reușește astfel să strângă o sumă considerabilă de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, împreună cu asigurarea că dacă va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Înaltei Porți. Sultanul acceptă momeală, iar Pazvante devine agă. Nemulțumit, dorește să ajungă pașă în cel mai scurt timp. Cum Stambulul era indiferent la insistențele lui, el strânge o armată de mercenari aduși din toate colțurile Europei și se răscoală împotriva stăpânirii turcești a sultanului Selim.

Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia să face un stat independent cu capitala la Vidin și se autoproclamă pașă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relații diplomatice cu toate țările din jur, ajungând chiar să-și deschidă un consulat în Republică Franceză! În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munții Balcani, cetatea Belgradului și orașul Varna. Dus de val, bate monedă proprie care pe o parte îl înfățișa, iar pe cealaltă avea pușcăria din Sofia. În anul 1798, sultanul trimite o expediție de pedepsire cu 100.000 de oameni condusă de aga Husein Kukuc. În mod bizar, armată lui Kucuk nu reușește să cucerească Vidinul și, implicit, să-l captureze pe Pazvante. Pus în fața acestei situații, aga Kucuk dă vina pe domnitorul fanariot din Țara Românească, Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata.În consecință, sultanul emite un firman de mazilire și execuție a domnitorului fanariot, act dus la îndeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. În vara aceluiași an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvante și se hotărăște să-l numească, în sfârșit, pașă de Vidin, impresionat de ambiția de neoprit.

Stăpânit de o sete nestinsă de bani și bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expediții de jaf și distrugere din întreagă istorie a Țării Românești. Nu se mulțumește cu jefuirea satelor și târgurilor, ci ordonă incendierea acestora. Astfel de fapte, alături de siluirea femeilor și uciderea bărbaților, duc la întărirea sentimentului antiotoman printre români precum și la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Țara Românească. În anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc și incendiază Craiova, dintre cele circa 7000 de case doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situație a dus la un fapt straniu: depășit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi își cere singur automazilirea!

În ianuarie 1802, Bucureștii sunt terorizați la aflarea vestii că Pazvante și-a trimis trupele spre capitală. Domnitorul Mihail Sutu fuge și ordonă garnizoanei de arnăuți albanezi să apere orașul. Aceștia se ceartă între ei, fiecare aga albanez dorind să dețină comanda. Bucureștiul cade în anarhie, fiind stăpânit de bandele de pazvangii care fraternizează cu vagabonzii și cerșetorii locali. Acesta situație dramatică ia sfârșit odată cu intervenția brutală a trupelor turcești care restabilesc ordinea.

Distrugerile aduse de Pazvante nu au rămas fără replică. Într-un episod remarcabil trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reușesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc și erou național organizează o serie de incursiuni de urmărire și pedepsire dincolo de Dunăre. Într-una din încleștări ajunge să se lupte personal cu Pazvante. Cuprins de setea răzbunării, Jianu îi scoate un ochi, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav rănit de Jianu, el este salvat de garda să personală. Supărarea peste măsură a Jianului este reținută în unele balade, celebre atât în România cât și în Serbia și Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat : “Cu mâna asta ți-am scos un ochi, tot cu mână asta te omor, câine de păgân!”. Marele nostru haiduc nu se oprește, și alături de cetele de panduri olteni continuă să treacă Dunărea. În anul 1809, haiducii lui Iancu incendiază Vidinul și Plevna, ucigând orice turc întâlnit în cale, în replică la acțiunile lui Pazvante care atacase Craiova și incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turcească de la Turnu Măgurele care devenise baza favorită de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu în persoană aprinde fitilul care va aruncă în aer moscheea din Turnu Măgurele. În urmă acestor lovituri, turcii nu vor mai încerca niciodată construirea vreunui edificiu musulman în Valahia.

Sfârșitul lui Pazvante este neclar, existând două surse care precizează acest acest moment. Într-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către medicul evreu al orașului Vidin, din ordinul sultanului, variantă puțin probabilă datorită faptului că Pazvante era o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibilă rămâne variantă morții sale în urmă distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu, care probabil că și-a îndeplinit dorința de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, după episodul distrugerii Vidinului de către panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decât o simplă expresie, des folosită și în zilele noastre. În Vidin mai pot fi văzute și astăzi moscheea, biblioteca și cazarma construite pe vremea lui Pazvante.