În prima parte a domniei, Cuza a urmărit și a izbutit să întărească și să desăvârșească Unirea. Cârmuirea cu două guverne, cu două Adunări, cu două capitale, era greu de dus mai departe. Mijloacele de comunicație erau rudimentare, nu existau căi ferate iar drumurile lăsau de dorit. Sistemul de coordonare al legilor și măsurilor prin Comisia Centrală de la Focșani era greoi, iar domnul trebuia veșnic să-și împartă timpul între București și Iași.

De aceea, Cuza personal, alături de trimișii săi diplomatici în capitalele europene, a acționat pentru înfăptuirea unirii sub instituții unice. În septembrie 1860, domnul unirii face o vizită la Constantinopol unde sultanul primește bine propunerile făcute de Cuza. Pe 13 septembrie 1861 începe la Constatinopol o conferință a Marilor Puteri pentru a se rezolva situația noului stat de pe harta Europei. Otomanii cer dreptul de a interveni în cazul în care nu era respectată Convenția de la Paris din 1858. În cele din urmă, grație sprijinului Franței, pe 4 noiembrie 1861, firmanul Unirii era emis. Se prevedea însă o separare a Principatelor prin numirea unui guvernator în Moldova și a două consilii provinciale în ambele foste țări. Italia și Franța intervin energic împotriva acestor prevederi cu care sultanul îi surprinsese pe toți. În Convenția din 1858 se spunea că românii urmau să aibă statutul ca în trecut, cu referire la suzeranitate. Otomanii voiau să se înțeleagă ca ”în trecutul fanariot” când tronul era cerșit. Constache Negri, consulul român la Poartă, prin acțiuni bine gândite introducea în firman sintagma ”ca în trecutul anterior fanarioților”.

La 20 noiembrie 1861 se acceptă unirea deplină. În articolul I al Firmanului de organizare administrativă a Moldovei și Țării Românești se spunea că unirea ființa doar în timpul domniei lui Cuza. Chiar dacă unele stipulații nu conveneau, era important că actul era emis, iar cu timpul prevederile portrivnice urmau a fi abolite sau ocolite. De pildă, în articolul IV se prevedea că frontiera de pe Milcov dintre cele două foste state urma să rămână în vigoare. În fapt, hotarul nu a mai existat după Unire. Deși otomanii își deschideau portițe legale de anexare a Principatelor în caz de nerespectare a prevederilor firmanului, aceste uși vor fi închise cu dibăcie de diplomația românească. Turcii doriseră să pară că îi fac un hatâr lui Cuza și că doar pe perioada domniei sale acceptaseră unirea. Ei sperau să facă din domnitor singura legătură dintre Moldova și Valahia. Alexandru Ioan I după cum afirmase și va spune în continuare nu se vedea însă vreun salvator al nației, ci doar un mandatar al voinței poporului, fapt pe care îl va proclama în fața tuturor europenilor.

Prin Proclamaţia de la Iaşi din 11 decembrie 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aduce oficial la cunoştinţă că:

„Români! Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 şi 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!”

Iaşi, la 11 decembrie 1861.

Actul era semnat ”Alexandru Ioan I” urmând apoi și iscăliturile miniștrilor săi

Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri din Valahia şi ministru Dinăuntru
Apostol Arsachi, ministrul Trebilor din Afară.
Alexandru Plagino, ministrul de Finanţe.
Ioan Gr. Ghica, ministrul de război.
Gheorghe Văleanu, ministrul Controlului.

Scarlat Fălcoianu, ministrul Justiţiei.

Alexandru C. Moruzi, preşedintele Consiliului de Miniştri din Moldova şi ministru al Finanţelor.
Ioan N. Cantacuzino, ministru de Interne şi ad-interim la Justiţie.
Alexandru A. Cantacuzino, ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice.
Leon Ghica, ministrul Trebilor din Afară.
Constantin N. Şuţu, ministrul Lucrărilor Publice.

Domnitorul a amânat special publicarea firmanului în Monitorul Oficial pentru ianuarie 1862, pentru a lăsa impresia că actul era doar unul formal, de o importanță minoră, el constatând doar un fapt împlinit. Ziua de 11 decembrie a generat un entuziasm extraordinar la Iași și București. Guvernele îi trimiteau domnitorului adrese omagiale și își exprimau încrederea în progresul ce urma să vină. Poporul îl aclama pe străzi și colopotele bisericilor băteau neîncetat. Chiar și opzanții, precum Barbu Catargiu, un conservator adversar al lui Cuza, îi închinau discursuri însuflețitoare în Cameră. Ulterior va forma un singur guvern, rămânând o singura capitală, București. Parlamentul se va unifica, iar prima ședință solemnă va fi pe 24 ianuarie 1862. Pe acte va începe să scrie ”România” în loc de ”Principatele Unite”. Unirea era acum completă și definitivă.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici